Un vis se pregăteşte să moarăCând eram mică îmi plăcea să visez cu ochii închişi. Puneam geană pe geană şi o lume fantastică devenea reală într-un minut sau mai puţin. Mă sileam să nu deschid ochii ca să nu moară visul.Timpul, machior prost, mi-a dovedit că oamenii ne dau uneori vise, dar viaţa le spulberă. Visele n-au voie să piară. Dacă ele mor, le putem asemăna cu nişte lebede cu aripile rupte care nu mai pot zbura.În visele mele cele mai dragi m–am regăsit dintotdeauna departe de lume, de tumultul ei, de răutăţile, de invidiile şi neputinţele ei.
Nu odată, viaţa se întoarce împotriva ta. Şi atunci parcă începi să te saturi. De tot. De cei din jurul tău, de bunăvoinţa şi grija lor falsă. De cei cu care împarţi zilele şi nopţile ajungând să te întrebi:– Oare ce caut eu aici lângă acest bărbat, sau lângă această femeie? De ce trăiesc eu în aceste timpuri care nu sunt ale mele? De ce rătăcesc şi încotro mă îndrept? Cine sunt? De ce trebuie în fiecare zi să urmez acelaşi ritual, să joc aceeaşi piesă de teatru în multe acte cu sau fără spectatori? Simplu.
Eşti vasalul iubirii, ai trădării, al urii, al minciunii, într-un cuvânt al vieţii. Bucăţi de suflet se desprind în fiecare zi de trupul tău. Şi eşti tot mai dezgolit.Aştept seara. Reprezentaţia de azi s-a terminat. Cortina a căzut. Sunt singură? Nu. Cu visele mele. Ploaia de afară are un efect interesant. Instantaneu îmi aminteşte de Romeo şi Julieta. Nu că ar avea vreo legătură ploaia cu povestea lor de dragoste, doar că ea, ploaia, înseamnă şi moarte şi viaţă. Ca în tragedia lor. Sau, poate, ideea de lacrimi cernute din cer.Doar că, în odaia mea cel mai mare actor sunt eu. Publicul e la picioarele mele. Nimeni nu mai aplaudă. E linişte. Prea multă linişte. Poate au observat şi ei.Încă un vis se pregăteşte să moară.
Valeria Roman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu