Eternul Feminin

Am nimic fără tine
E seară. Mă uit spre ceas. E ora 21. Sunt neliniştită. Aştept veşti de ceva vreme. Şi ele nu vin. Sună telefonul. Alo! De la celălalt capăt al firului, se aude o voce. Vocea caldă şi domoală care mă caută de aproape 50 de ani. E mama. Firava fiinţă măcinată de dureri trupeşti, dar mai ales de cele sufleteşti. Acelea de a nu putea fi lângă mine. Acum când sunt bolnavă. Când mă macină neputinţa în faţa bolii. Niciodată nu am fost mai bună prietenă cu mama, ca acum, în ultimii 13 ani. Ani, pe care i-am petrecut departe de ea. Mama care mă săruta numai în somn. Mama care atunci când eram bolnavă venea tiptil în toiul nopţii la patul meu apropiindu-şi obrazul de al meu. Respiram uşor, dormeam liniştită. Apoi pleca încet spre camera ei.
– Sărut mâna mamă! Ce faci iubito?
– Ce să fac draga mamii. Astăzi am ieşit din spital. Mă simt un pic mai bine. Poate calmantele pe care mi le-au dat mi-au mai alinat suferinţa. Dar sunt bolnavă mamă. Sunt bolnavă de oful tău. Dar, lasă-mă pe mine mamă. Sunt bătrână. Se apropie apusul.
– Tu cum te simţi fata mea?
– Sunt bine mamă. Astăzi, chiar mi-a fost bine. Mă bucur să te ştiu din nou acasă lângă bietul tata. Tare ţi-a mai dus dorul. E grea singurătatea. E cea mai grea povară. Dacă nu ţi-e bine, vino copila mea aici în oraşul nostru. Vom merge împreună la un doctor bun. Vreau să te ştiu sănătoasă. Noaptea ce a trecut a fost una albă pentru mine. N-am pus geană pe geană. M-am gândit într-una la tine. Şi m-am rugat la Dumnezeu să-ţi poarte el de grijă când n-oi mai fi eu. Căci eu, copila mea, de mică ţi-am purtat. Dar înainte de a închide te mai întreb odată! Şi vreau să-mi spui sincer. Eşti bine?
– Sunt bine mamă. Acum, că te-am auzit din nou vorbindu-mi din casa noastră, nici o boală nu mă mai poate răpune. Sărut mâna mamă. Să ai o noapte liniştită. Mă îndrept către pat. Mă aşez cu gândul să adorm. Dar neliniştea nu-mi dă pace. Vocea mamei îmi sună şi acum în urechi. Tot mai mult. Simt că dorul de ea mă topeşte. Aş vrea acum să mă lipesc de pieptul ei, şi să vărs acolo toate lacrimile lumii. Fără vrerea mea ochii-mi lăcrimează. Mă înăbuşe plânsul. Am citit la viaţa mea. Nu foarte mult, dar nici prea puţin. Şi-mi amintesc o frază care suna cam aşa: suferinţa, durerea, iubirea, dezamăgirea sunt motivaţia celor mai bune gânduri scrise vreodată. Fără pretenţia de a avea vreun talent, mă ridic, deschid calculatorul, pun o muzică în surdină şi încep să scriu. Îmi vin ideile într-o goană nebună mânate de ...nu ştiu nici eu ce. Acum simt că Dumnezeu parcă a vrut să pogoare liniştea peste mine, să pot scrie. Să scriu ce simt. Să scriu nescrise. Dar trăite.Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp. Aş vrea ca acele ceasornicului să fi rămas încremenite. Undeva, cam cu ceva vreme în urmă. Pentru că trecutul îmi aparţine. Şi parcă era mai curat. Timpul. Legătura dintre nou şi vechi, lăsându-ne impresia că suntem stăpânii prezentului. Văd trecerea timpului în căderea frunzelor în fiecare toamnă şi renaşterea din fiecare primavară. Rămâne numai amintirea. Fără rost. Un lucru îl simţi. Trecerea timpului îţi aduce înţelepciune. Bucură-te omule de fiecare secundă. Priveşte-te în adânc şi dăruieşte ce ai. Nu te iubi numai pe tine. Că, niciodată timpul nu ţi-e suficient. Eşti călător prin viaţa asta. Totul se iartă, nimic nu se uită. Trecerea timpului...un sărut mai aproape de moarte. Restul... e tăcere.
Valeria Roman