SPOVEDANII de Nicolae Nicoară-Horia

Spovedanie

Părinte,
n-am jignit
în viaţa
mea
vreo pasăre,
un câine
sau un pom...
Scârbă mi-a fost
de cel
împovărat
sub pecetea numelui
de
Om!

*******************

Celui de lângă mine...


Eu n-am venit în locul
Nimănui,
Aici am fost trimis
În locul meu-
În mintea ta
Şi în tăcerea lui
Scurmă rugina gândului
Mereu...
Eu nu mă uit
Cu ură
Înapoi-
În faţă zarea
E tot mai departe...
Ce vină am
Dacă nu sunt ca voi
Şi mai frumos
Şi mai bogat în toate?!
Eu n-am venit în locul
Nimănui,
Mi-au dat părinţii la botez
Un nume
Să locuiesc aici,
În Casa lui,
Până când eu voi pleca
Din lume...
Sunt fericit
Cu sărăcia mea,
Invidiei, cămaşa, nu mă-ncape-
Şi nu mă plâng
Dacă povara-i grea,
Când nu mai pot
Sub ea o să mă-ngroape...
**********************

Apa vie...


I-a zis Iisus femeii-”Dă-mi să beau!”
Lângă fântână, ostenit de drum,
“Dă-mi să beau!” ne spune El acum-
Dar cumpene fântânile nu au!

Samaritean, evreu, sau orişicare
Ţi-e numele rămas de la botez,
E Unul singur- neclintitul Crez-
Setea e-aceeaşi pentru fiecare

Şi apa din fântână e la fel,
Izvoarele nu au un grai anume,
Noi, de-aici, vremelnicind prin lume
Uităm că însetatul este El!...

Acum, când scriu această Poezie,
Străinul cel de dincolo de rază,
Iisus Hristosul este, apa vie-
Ferice dar, de cel ce însetează!...

***********************


Cerul din Cântec...

Cerul din Cântec miroase-a ţărână,

Ţărâna miroase a Cer uneori-

Dumneata, mamă, nu eşti bătrână,

Dumneata, mamă, nu o să mori!

Ochii tăi tulburi se uită departe,

Zările-acelea ştiu că te dor,

Câtă Lumină te mai desparte,

Cât întuneric de marginea lor?!

Mâinile tale, truditele brânci,

Frământă cuvinte fără răspuns,

Tot mai rar pâinea cu ele o frângi,

Pâinea din Vârsta în care-ai ajuns...

Neputinţa mă paşte ca pe o turmă,

Sufletul meu e plin de cocori-,

Ce gânduri ciudate sub tâmple mă scurmă?

Dumneata, Mamă, nu o să mori...

*************************

Rusalii

În fiecare an, la Cincizecime,
Un vuiet se aude pe pământ,
Ce vuiet oare şi de unde vine
Această caldă zbatere de Vânt?!
Tu lasă-te cuprins şi nu te teme,
Din amorţeala somnului te scoală-
Acest Poem pe care-l scriu devreme
Te vindece de orice îndoială...
Taci şi-ascultă-mi freamătul, flămândul,
Frate-al meu de lut şi de cuvânt,
Umbra Lui să-ţi lumineze gândul,
Acum, când se pogoară Duhul Sfânt!

**************************

Poetul şi viţa de vie

Poetul se-aseamănă viţei de vie
prin tăierile de rod.
Cu fiecare tăiere
seva
verbului său
e mai vie!
Nu suportă
în schimb
spalierele tip, nici bulumacii,
iar coardele lui,
sensibile,
se leagă singure,
libere,
de Adevărul Luminii.
Să nu ne mirăm
că uneori
POEZIA
are gustul sălbatic
al vinului-
tulburându-ne...

*********************

Aer prăbuşit...

Te-am visat
POEZIE-
Ce părere de rău!
Se prăbuşise
Aerul
Peste
Numele Tău!
Cocoşii
În zorii acestui Poem
Au cântat-
Şi m-am trezit
Fericit
Din Visul acela
Ciudat...

***********************


Cad gândurile...

Cad gândurile mele,
cele mereu,
peste pleoapele pianului
tău.
Ce muzică, Doamne,
îmi înalţă-n
Auz
sufletul Poemului!...

****************

Precum...

Precum coaja
lipită
de trunchi,
precum omida
lipită
de frunză,
precum literele
topite-n
Cuvânt-
aşa e sufletul meu
lipit
de trupul
acestui
Poem...

********************

Eşti ostenită, Mamă...
27 August

„Eşti ostenită, Mamă?” „Ostenită!
Şi Aerul îmi pare tot mai greu...”
Se-aud acasă Munţii cum recită
Acest Poem pe care-l scriu mereu...

În Apusenii mei, pe-un Crâng anume,
Cel mai frumos din câte-s pe pământ,
Acolo mi-a fost dat să port un nume,
Acolo mi-a fost dat să fiu cuvânt...

Şi amiroase- acum a mere coapte
Copilăria mea dinspre lumină,
Cât era ziuă, până către noapte
Paşii Mamei nu aveau hodină,

Cât era noapte, până către zori
Mă-nvăluia cu Duhul ei fierbinte,
I-au mai rămas aducerile-aminte-
Şi ele amăgind-o uneori...

Când mă citeşte ea e fericită,
Cuvintele abia de o mai ţin-
“Eşti ostenită, Mamă?” “Ostenită
Şi parc-aş vrea să m-odihnesc puţin...!”

************************

POEZIA...


“Te întreb pe tine, plătitorule de dări,
De impozite şi de taxe de drum,
Tu, cel de aici şi din alte zări,
Mai ai chef de Poezie acum?...

De ce nu aduni bogăţii în chilie
Şi în cămările anilor tăi?”
Când tu mă întrebi, mâna mea scrie,
Gândul sub tâmple e numai văpăi...

POEZIA e semn de-mpăcare aici,
POEZIA e Cerul care te ţine
Deasupra pământului când te ridici
Din pântecul maicii, fără ruşine...

Prietene-al meu, ţie îţi zic
De mă citeşti cu luare aminte-
Din totul ce este, nu e nimic
Fără de Dragoste şi fără cuvinte!