TRĂIREA

Păcatul şi neprihănirea

Viaţa noastra este o permanentă lupta pe pamant. Nu intotdeauna intelegem insa aceasta lupta, mai ales polii intre care suntem macinati. De cele mai multe ori spunem, fara macar sa stim esenta problemei, ca „asa a trebuit sa fie!” sau, „asta este!” Psihologia ca stiinta analizeaza problematica omului in raport cu societatea, in raport cu eul nostru, urmarind educarea acestuia. Educatia ca manifetare a moralei societatii, demonstreaza ca omul este perfectibil, ca poate fi modelat de factorii educationali existenti in societate. In astfel de cazuri sfaturile celor de langa noi suna cam asa: „Priveste inainte, nu te descuraja, trebuie sa poti!”
Din pacate sau din fericire, omul este mult mai mult decat un simplu individ. El este o persoana umana, creata dupa modelul Dumnezeirii; este chipul si asemanarea lui Dumnezeu.In primul rand, este bine sa stim care sunt polii intre care ne zbatem in lupta acestei vieti. Ei sunt: păcatul ( care aduce după el inevitabil moartea ) si viata vesnică ( cea care inseamnă fericirea nesecata în Imparatia lui Dumnezeu ). Singura cale de a lamuri notiunea de pacat in qiuntesenta sa, este Sfanta Scriptura ( Vechiul si Noul Testament ). Aceasta deoarece morala Bibliei este singura care defineste păcatul, care ni-l aduce in fata spre a ne putea abate de la el, si a ne face cunoscuta calea de renuntare la acesta. De aceea este minunat Dumnezeu, de aceea trebuie sa intelegem relatia noastra cu Dumnezeirea, locul nostru fată de Dumnezeu precum si felul in care putem sa scapam de sub robia pacatelor. Daca nu constientizam faptele, gandurile si vorbele noastre, daca nu intelegem ca in fiecare clipa exista riscul sa cadem sub inflenta vreunui pacat, vom ajunge sa traim intr-o totala nedumerire cu privire la existenta noastra.
Biblia ne spune ca la inceputuri, omul traia in neprihanirea lui Dumnezeu, ca Acesta vorbea direct cu creatia Sa, cu Adam, care avea o viata de supunere, de ascultare fata de Creator. Relatia era minunata, deplin fericita pentru om. Toata gradina Edenului se afla la indemana lui Adam si a Evei: pomii le asigurau hrana zilnica, iar natura intreaga, incluzand omul, se afla intr-un raport de comuniune cosmica cu Dumnezeu: totul I se supunea. Totul traia in rostul rostuit de El. Echilibrul perfect al acestei relatii s-a rupt in momentul in care omul nu a mai ascultat de porunca lui Dumnezeu, aplecandu-se soaptei satanei.
Dintr-o data, primii oameni s-au vazut goi in fata Creatorului, fiindu-le totodata frica de gravitatea faptei savarsite:-„Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si si-au facut sorturi din ele. - Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina.- Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: „Unde esti ?”- El a raspuns: Ti-am auzit glasul in gradina si mi-a fost frica pentru ca eram gol si m-am ascuns.” ( Facerea, cap. 3, v. 7-10 )
Este vorba aici din nou de problema cunoasterii: credem in creationism, in faptul ca suntem creati de Dumnezeu ori in evolutionism, sau mai nou in teoria radiopanspermiei, a big-bang-ului, si cate se vor mai naste! Daca asadar credem in creatie, vom cauta momentele initiale ale creatiei, apoi evolutia omului in raport cu Creatorul, relatia dintre om si Dumnezeu, si vom ajunge prin cunoastere la momentul de astazi, iar apoi, evident, la apocalipsa.Din momentul in care Adam a incalcat porunca data de Dumnezeu, ascultand glasul sarpelui ( al satanei ), viata omului s-a schimbat: incepe lupta de recuperare a lui, in fata lui Dumnezeu, de reluare a locului privilegiat pe care l-a avut la inceput, lupta care coincide cu recunoasterea pacatului si o permanenta impotrivire in fata oricarei forme de manifestare a acestuia.
Exista printre noi semeni care afirma „eu nu fac nimanui nici un rau, eu nu deranjez pe nimeni, deci nu sunt pacatos.” Din nefericire, astfel de oameni nu se cunosc pe ei cu adevarat, nu vor sa priveasca in interiorul lor, spre a vedea adevarul: toti avem in noi de la nastere, inclinatia spre pacat, si asta tocmai datorita alterarii fiintei umane in urma pacatului savarsit de inaintasii nostri, Adam si Eva. Pacatuim fara sa vrem, poate impotriva aproapelui celui mai drag, impotriva parintilor, a prietenilor. Dar, impotriva celor care se afla de cealalta parte a baricadei noastre, pacatuim cu voia: invidiem, urâm, facem fapte urate, vorbim murdar, gandim necuviincios, si poate in mod viclean sau chiar ucigator.Acestia suntem noi oamenii!
Daca facem o cat de sumara observatie privind relatia noastra cu cei din jur vom vedea ca singuri nu ne vom putea tine sub stapanire tendintele negative ( rele ) care ajung la suprafata ( in ganduri, vorbe, chiar fapte ), oricat de tare incercam sa le stapanim prin eul nostru.Sunt printre noi care vor raspunde ca exista astazi nenumarate tehnici de a-ti controla mintea, deci de a te autostapani. Nu cred ca aici este problema, fiindca problema pacatului nu izvoraste din mintea omului ci din inima lui, din duhul lui. Or, daca noi nu ne putem stapani ( si trebuie sa recunoastem ca ne este teribil de greu ), atunci ce este de facut? Fara nicio indoila, pana la urma vom apela la Dumnezeu, si bine este de stiut ca oricare este momentul pe care il alegem, el va fi binecuvantat!
De ce Dumnezeu ne poate ajuta sa ne stapanim si cum anume? Este simplu si frumos in acelasi timp. Daca omul a mostenit pacatul si il poarta in sine, cine este Acela care il poate ajuta sa se elibereze? Evident ca este vorba de Cel fara de pacat, adica de Dumnezeu. Nicio tehnica din lume nu s-a gasit capabila sa aduca omului pacea, stapanirea de sine iar apoi bucuria si fericirea! Pacea coexistand cu fericirea! Exista multe practici yoga care pot influenta puterea eului din noi. Se cunosc descoperiri ale stiintelor ultramoderne care incearca sa construiasca dispozitive de cunoastere a energiei vitale, cu scopul de a canaliza forta spiritului uman. Toate vor ramane insa reci, simple „cuceriri” ale mintii omului. Niciodata insa acestea nu ne pot aduce deopotriva pacea si fericirea, implinirea superioara a spiritului nostru. Mai devreme sau mai tarziu toti vom ajunge sa experimentam si sa intelegem acest lucru. Atunci, vom ajunge sa gustam „ce bun este Dumnezeu”. Abia acum vom putea cunoaste neprihanirea, curatenia. Abia acum vom putea scapa de patima pacatului. Este vorba de intalnirea noastra cu Hristos- Fiul lui Dumnezeu, Singurul care ne poate lua orice umbra de pacat.
Totodata Singurul care ne da in schimb curatirea sfânta, neprihanirea:- „ caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri,- ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana.” ( 1 Petru:, 1: 18-19 ) Curatenia infaptuita de Hristos va incepe cu inima noastra, ne va aduce rusine de faptele noastre rele, iar apoi va cuprinde tot trupul nostru. Neprihanirea vine prin credinta in Dumnezeu si in sansa de salvare a omenirii, a noastra a fiecaruia. Restul este experienta searbada! Viata este indumnezeirea noastra prin euharistie ( prin primirea sangelui si a trupului lui Hristos ). Dumnezeu ne cheama la neprihanire si astazi. Partea noastra din relatie este sa raspundem chemarii Lui. Vom ajunge sa traim in pacea si in fericirea deplina, stari pe care niciodata si nimeni nu ni le poate da. Doamne ajuta-ne sa ajungem la Tine!
Voichiţa T. Macovei