* Strigătul

Lacrimi
Mii de lacrimi
n-am sa plâng la capul tău
răbdarea pietrelor
s-a transformat
în nisipul clepsidrelor

aştept clipa când
umbra ta
se va arunca din turla
bisericilor arse

tu n-ai să vii în seara asta
o ştiu prea bine
de demult
gratiile ruginite ale destinului
m-apasă

noaptea îşi face culcuş
printre lebede negre.
Sorin Fildan

* Taci

Taci
la poarta buzelor
am să-ţi construiesc
o noapte
înmiresmată de cuvinte
am să mă furişez
cu degetele făcute întrebare
prin părul tău
ademenit.
în aşteptarea primăverii
taci
nu te gândi
mâine n-am să mai fiu
nu mă mai ispiti
în deşertul plin de oaze
taci
eu am plecat
demult.
Sorin Fildan

* Undeva

Caută-mă
cu disperare
loveşte-mă cu toiagul
au trecut anii
peste iernile noastre
surâsul tău de femeie
poate
toamna
speranţa mea însângerată
vara trupului tău
flămândă
devastatoare
salaşul sufletelor noastre
undeva.

Sorin Fildan

* Dragoste

Am ajuns acolo
în carnea nopţii
tăiem
cupe de aur

mă apropii de tine tiptil
şi descopăr
frica
şi vrei
îmi ceri să te mint
închizi ochii
ca o pasăre de granit
din ură şi frică
te înalţi spre iubit
frământând aluatul din carne

am ajuns să fugim.

Sorin Fildan

Tot mai...

Tot mai departe-i
Cerul
din
porunci,
pământul tot mai greu
pe Gând
apasă-
Copil aş vrea
să mă întorc Acasă,
cine-i mai ştie
vârsta
lui
de-atunci?
Cine-i mai ştie
Vârsta
lui
de-acum?
Tatăl e dus
şi
Mama
e pe drum...
Şi Aerul
pe care-l spun
mereu
e tot mai singur
împrejurul
meu...

*
Mă soarbe Poezia
ca
un vârtej
de ape-
Trupul acesta
nu
mă
mai
încape...

*
Ferice e fereastra
în care
te-am
zidit...

Nicolae Nicoară - Horia

TRĂIREA

Păcatul şi neprihănirea

Viaţa noastra este o permanentă lupta pe pamant. Nu intotdeauna intelegem insa aceasta lupta, mai ales polii intre care suntem macinati. De cele mai multe ori spunem, fara macar sa stim esenta problemei, ca „asa a trebuit sa fie!” sau, „asta este!” Psihologia ca stiinta analizeaza problematica omului in raport cu societatea, in raport cu eul nostru, urmarind educarea acestuia. Educatia ca manifetare a moralei societatii, demonstreaza ca omul este perfectibil, ca poate fi modelat de factorii educationali existenti in societate. In astfel de cazuri sfaturile celor de langa noi suna cam asa: „Priveste inainte, nu te descuraja, trebuie sa poti!”
Din pacate sau din fericire, omul este mult mai mult decat un simplu individ. El este o persoana umana, creata dupa modelul Dumnezeirii; este chipul si asemanarea lui Dumnezeu.In primul rand, este bine sa stim care sunt polii intre care ne zbatem in lupta acestei vieti. Ei sunt: păcatul ( care aduce după el inevitabil moartea ) si viata vesnică ( cea care inseamnă fericirea nesecata în Imparatia lui Dumnezeu ). Singura cale de a lamuri notiunea de pacat in qiuntesenta sa, este Sfanta Scriptura ( Vechiul si Noul Testament ). Aceasta deoarece morala Bibliei este singura care defineste păcatul, care ni-l aduce in fata spre a ne putea abate de la el, si a ne face cunoscuta calea de renuntare la acesta. De aceea este minunat Dumnezeu, de aceea trebuie sa intelegem relatia noastra cu Dumnezeirea, locul nostru fată de Dumnezeu precum si felul in care putem sa scapam de sub robia pacatelor. Daca nu constientizam faptele, gandurile si vorbele noastre, daca nu intelegem ca in fiecare clipa exista riscul sa cadem sub inflenta vreunui pacat, vom ajunge sa traim intr-o totala nedumerire cu privire la existenta noastra.
Biblia ne spune ca la inceputuri, omul traia in neprihanirea lui Dumnezeu, ca Acesta vorbea direct cu creatia Sa, cu Adam, care avea o viata de supunere, de ascultare fata de Creator. Relatia era minunata, deplin fericita pentru om. Toata gradina Edenului se afla la indemana lui Adam si a Evei: pomii le asigurau hrana zilnica, iar natura intreaga, incluzand omul, se afla intr-un raport de comuniune cosmica cu Dumnezeu: totul I se supunea. Totul traia in rostul rostuit de El. Echilibrul perfect al acestei relatii s-a rupt in momentul in care omul nu a mai ascultat de porunca lui Dumnezeu, aplecandu-se soaptei satanei.
Dintr-o data, primii oameni s-au vazut goi in fata Creatorului, fiindu-le totodata frica de gravitatea faptei savarsite:-„Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si si-au facut sorturi din ele. - Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina.- Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: „Unde esti ?”- El a raspuns: Ti-am auzit glasul in gradina si mi-a fost frica pentru ca eram gol si m-am ascuns.” ( Facerea, cap. 3, v. 7-10 )
Este vorba aici din nou de problema cunoasterii: credem in creationism, in faptul ca suntem creati de Dumnezeu ori in evolutionism, sau mai nou in teoria radiopanspermiei, a big-bang-ului, si cate se vor mai naste! Daca asadar credem in creatie, vom cauta momentele initiale ale creatiei, apoi evolutia omului in raport cu Creatorul, relatia dintre om si Dumnezeu, si vom ajunge prin cunoastere la momentul de astazi, iar apoi, evident, la apocalipsa.Din momentul in care Adam a incalcat porunca data de Dumnezeu, ascultand glasul sarpelui ( al satanei ), viata omului s-a schimbat: incepe lupta de recuperare a lui, in fata lui Dumnezeu, de reluare a locului privilegiat pe care l-a avut la inceput, lupta care coincide cu recunoasterea pacatului si o permanenta impotrivire in fata oricarei forme de manifestare a acestuia.
Exista printre noi semeni care afirma „eu nu fac nimanui nici un rau, eu nu deranjez pe nimeni, deci nu sunt pacatos.” Din nefericire, astfel de oameni nu se cunosc pe ei cu adevarat, nu vor sa priveasca in interiorul lor, spre a vedea adevarul: toti avem in noi de la nastere, inclinatia spre pacat, si asta tocmai datorita alterarii fiintei umane in urma pacatului savarsit de inaintasii nostri, Adam si Eva. Pacatuim fara sa vrem, poate impotriva aproapelui celui mai drag, impotriva parintilor, a prietenilor. Dar, impotriva celor care se afla de cealalta parte a baricadei noastre, pacatuim cu voia: invidiem, urâm, facem fapte urate, vorbim murdar, gandim necuviincios, si poate in mod viclean sau chiar ucigator.Acestia suntem noi oamenii!
Daca facem o cat de sumara observatie privind relatia noastra cu cei din jur vom vedea ca singuri nu ne vom putea tine sub stapanire tendintele negative ( rele ) care ajung la suprafata ( in ganduri, vorbe, chiar fapte ), oricat de tare incercam sa le stapanim prin eul nostru.Sunt printre noi care vor raspunde ca exista astazi nenumarate tehnici de a-ti controla mintea, deci de a te autostapani. Nu cred ca aici este problema, fiindca problema pacatului nu izvoraste din mintea omului ci din inima lui, din duhul lui. Or, daca noi nu ne putem stapani ( si trebuie sa recunoastem ca ne este teribil de greu ), atunci ce este de facut? Fara nicio indoila, pana la urma vom apela la Dumnezeu, si bine este de stiut ca oricare este momentul pe care il alegem, el va fi binecuvantat!
De ce Dumnezeu ne poate ajuta sa ne stapanim si cum anume? Este simplu si frumos in acelasi timp. Daca omul a mostenit pacatul si il poarta in sine, cine este Acela care il poate ajuta sa se elibereze? Evident ca este vorba de Cel fara de pacat, adica de Dumnezeu. Nicio tehnica din lume nu s-a gasit capabila sa aduca omului pacea, stapanirea de sine iar apoi bucuria si fericirea! Pacea coexistand cu fericirea! Exista multe practici yoga care pot influenta puterea eului din noi. Se cunosc descoperiri ale stiintelor ultramoderne care incearca sa construiasca dispozitive de cunoastere a energiei vitale, cu scopul de a canaliza forta spiritului uman. Toate vor ramane insa reci, simple „cuceriri” ale mintii omului. Niciodata insa acestea nu ne pot aduce deopotriva pacea si fericirea, implinirea superioara a spiritului nostru. Mai devreme sau mai tarziu toti vom ajunge sa experimentam si sa intelegem acest lucru. Atunci, vom ajunge sa gustam „ce bun este Dumnezeu”. Abia acum vom putea cunoaste neprihanirea, curatenia. Abia acum vom putea scapa de patima pacatului. Este vorba de intalnirea noastra cu Hristos- Fiul lui Dumnezeu, Singurul care ne poate lua orice umbra de pacat.
Totodata Singurul care ne da in schimb curatirea sfânta, neprihanirea:- „ caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri,- ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana.” ( 1 Petru:, 1: 18-19 ) Curatenia infaptuita de Hristos va incepe cu inima noastra, ne va aduce rusine de faptele noastre rele, iar apoi va cuprinde tot trupul nostru. Neprihanirea vine prin credinta in Dumnezeu si in sansa de salvare a omenirii, a noastra a fiecaruia. Restul este experienta searbada! Viata este indumnezeirea noastra prin euharistie ( prin primirea sangelui si a trupului lui Hristos ). Dumnezeu ne cheama la neprihanire si astazi. Partea noastra din relatie este sa raspundem chemarii Lui. Vom ajunge sa traim in pacea si in fericirea deplina, stari pe care niciodata si nimeni nu ni le poate da. Doamne ajuta-ne sa ajungem la Tine!
Voichiţa T. Macovei

Am nimic fără tine
E seară. Mă uit spre ceas. E ora 21. Sunt neliniştită. Aştept veşti de ceva vreme. Şi ele nu vin. Sună telefonul. Alo! De la celălalt capăt al firului, se aude o voce. Vocea caldă şi domoală care mă caută de aproape 50 de ani. E mama. Firava fiinţă măcinată de dureri trupeşti, dar mai ales de cele sufleteşti. Acelea de a nu putea fi lângă mine. Acum când sunt bolnavă. Când mă macină neputinţa în faţa bolii. Niciodată nu am fost mai bună prietenă cu mama, ca acum, în ultimii 13 ani. Ani, pe care i-am petrecut departe de ea. Mama care mă săruta numai în somn. Mama care atunci când eram bolnavă venea tiptil în toiul nopţii la patul meu apropiindu-şi obrazul de al meu. Respiram uşor, dormeam liniştită. Apoi pleca încet spre camera ei.
– Sărut mâna mamă! Ce faci iubito?
– Ce să fac draga mamii. Astăzi am ieşit din spital. Mă simt un pic mai bine. Poate calmantele pe care mi le-au dat mi-au mai alinat suferinţa. Dar sunt bolnavă mamă. Sunt bolnavă de oful tău. Dar, lasă-mă pe mine mamă. Sunt bătrână. Se apropie apusul.
– Tu cum te simţi fata mea?
– Sunt bine mamă. Astăzi, chiar mi-a fost bine. Mă bucur să te ştiu din nou acasă lângă bietul tata. Tare ţi-a mai dus dorul. E grea singurătatea. E cea mai grea povară. Dacă nu ţi-e bine, vino copila mea aici în oraşul nostru. Vom merge împreună la un doctor bun. Vreau să te ştiu sănătoasă. Noaptea ce a trecut a fost una albă pentru mine. N-am pus geană pe geană. M-am gândit într-una la tine. Şi m-am rugat la Dumnezeu să-ţi poarte el de grijă când n-oi mai fi eu. Căci eu, copila mea, de mică ţi-am purtat. Dar înainte de a închide te mai întreb odată! Şi vreau să-mi spui sincer. Eşti bine?
– Sunt bine mamă. Acum, că te-am auzit din nou vorbindu-mi din casa noastră, nici o boală nu mă mai poate răpune. Sărut mâna mamă. Să ai o noapte liniştită. Mă îndrept către pat. Mă aşez cu gândul să adorm. Dar neliniştea nu-mi dă pace. Vocea mamei îmi sună şi acum în urechi. Tot mai mult. Simt că dorul de ea mă topeşte. Aş vrea acum să mă lipesc de pieptul ei, şi să vărs acolo toate lacrimile lumii. Fără vrerea mea ochii-mi lăcrimează. Mă înăbuşe plânsul. Am citit la viaţa mea. Nu foarte mult, dar nici prea puţin. Şi-mi amintesc o frază care suna cam aşa: suferinţa, durerea, iubirea, dezamăgirea sunt motivaţia celor mai bune gânduri scrise vreodată. Fără pretenţia de a avea vreun talent, mă ridic, deschid calculatorul, pun o muzică în surdină şi încep să scriu. Îmi vin ideile într-o goană nebună mânate de ...nu ştiu nici eu ce. Acum simt că Dumnezeu parcă a vrut să pogoare liniştea peste mine, să pot scrie. Să scriu ce simt. Să scriu nescrise. Dar trăite.Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp. Aş vrea ca acele ceasornicului să fi rămas încremenite. Undeva, cam cu ceva vreme în urmă. Pentru că trecutul îmi aparţine. Şi parcă era mai curat. Timpul. Legătura dintre nou şi vechi, lăsându-ne impresia că suntem stăpânii prezentului. Văd trecerea timpului în căderea frunzelor în fiecare toamnă şi renaşterea din fiecare primavară. Rămâne numai amintirea. Fără rost. Un lucru îl simţi. Trecerea timpului îţi aduce înţelepciune. Bucură-te omule de fiecare secundă. Priveşte-te în adânc şi dăruieşte ce ai. Nu te iubi numai pe tine. Că, niciodată timpul nu ţi-e suficient. Eşti călător prin viaţa asta. Totul se iartă, nimic nu se uită. Trecerea timpului...un sărut mai aproape de moarte. Restul... e tăcere.
Valeria Roman

Mai lăsaţi-mă un pic

Mai lăsaţi-mă un pic
Unde vreţi să fug?
Cerul e prea departe
ca să zbor la el
şi pământul prea tare
ca să intru la sânul lui.
Mai rămân aici cu voi!
Cu sufletul treaz,
pe scena divină
din teatrul lui Dumnezeu.
Am călătorit şi explorat
o jumătate de secol.
Mai lăsaţi-mă un pic
pe scena lumii.
Mai am câteva acte de susţinut.
Nu mă aplaudaţi.
Nu am jucat în cea mai bună piesă.
Mă torturează întrebările firii
inconştientă de prezenţa iubirii.
Totul e programat să curgă
în existenţa absurdă.
Valeria Roman

„Nu credeam să învăţ a muri vreodată“

Omul. O fiinţă slabă supusă tentaţiei, riscului, atras de lucruri care fac rău, care rănesc, care depăşesc puterea de înţelegere.
Omul. Plin de pasiuni, de patimi, de năravuri. Stăpânit de dezmăţ, de desfrâuri, de apucături, de destrăbălare.
Omul. Această imperfecţiune gravă fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Uneori.
Citeam că oamenii se împart în foarte multe categorii. Ceea ce mi-a rămas constant în minte este că oamenii pot urî şi iubi necondiţionat, sunt oameni care te fac să râzi şi să plângi, oameni pe lângă care treci fără să-i observi, oameni care merită şi oameni care nu merită, şi...
Se mai spune că oamenii primesc în viaţă ceea ce merită.
Doamne ce învălmăşeală e în mintea mea şi câte gânduri s-au năpustit acum să-mi inunde creierul. Pe care să-i numeşti prieteni şi pe care străini?
Să-l numeşti prieten pe cel care-ţi bate la uşă nu numai când ţi-e bine ci şi atunci când nu ţi-e? Să-l numeşti străin pe acela care intră în viaţa ta întâmplător şi tot la fel pleacă? Timpul a trecut şi trece, iar eu descopăr că nimeni nu e mereu bun, cum nimeni nu e mereu rău.
Această cunoaştere e mai ucigătoare decât o sabie. Cu vremea, ea ucide în noi ceea ce numim EU. Lupta cu tine. Identitatea.
Şi dacă eşti slab te laşi atras în jocul seducţiei. Şi s-ar putea să fii tocmai tu sedusul, adică cel manipulat, crezând că în final te vei alege cu ceva. Adică într-un fel te laşi escrocat. Dacă ţi se întâmplă asta pe alte planuri, de exemplu politic sau economic, acţiunea seducătorului intră sub incidenţa codului penal.
Dar ce te faci când te laşi sedus sentimental? Ajungi să suferi şi suferi atât de mult, după cum mai scriam, până te trezeşti. Şi începi să te interiorizezi. În singurătate e slăbiciunea dar şi puterea ta. Tu singur cazi, apoi te ridici.
E după-amiază. Parcă o Prezenţă îmi luminează mintea. Ciudat. Simt că sfera se lărgeşte, lumina mă orbeşte mai mult ca de obicei şi îmi înţeleg mai bine viaţa...Sunt tot mai singură şi percep mai multe voci ca un ecou dintr-o sală veche de teatru...sunt pe calea cea bună...e linişte... e alt tărâm...

Valeria Roman

Sărutul sfânt

Aştept vara. În fiecare vară trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Ai crede că e o iubire imposibilă.Ce ne-ar putea despărţi? Diferenţa de vârstă. Dar nu ţinem cont de prejudecăţile lumii. Ne iubim. Iubirea pe pământ e o fărâmă, pe care a scapat-o Dumnezeu din mână, pe când modela universul.Iubirea noastră se prelungeşte uneori până spre toamnă. Mă întâlnesc cu iubitul meu aproape în fiecare zi. De cele mai multe ori pe stradă, alteori în parc, alteori pe malul apei. Dar, în special, duminica.Seara ne despărţim. Şi ce grea e clipa despărţirii. E însoţită mereu de regrete şi de dorinţa de a ne reîntâlni cât mai curând. Şi nu oricum. Ci doar noi doi, singuri, departe de lume.

Apoi mă întorc spre casă. Nu pot să nu mă gândesc la cum îmi încălzeşte trupul, şi-mi fură săruturi sfinte. Facem amor. Trăim momente feerice.Iubitul meu călătoreşte mult. Dar eu nu-l gelozesc. În sufletul meu flămând ştiu că mai sădeşte fericirea şi-n alte părţi. Mai ştiu că iubeşte cu acelaşi patos. Oriunde şi oricând.Dar mă linişteşte ideea că am fost născută ca să fiu iubită. Şi aş plăti orice preţ ca să trăiesc în fiecare zi aceeaşi poveste de dragoste.

Seara, odată întoarsă în odaia mea, mi-e imposibil să uit cum m-a dezmierdat, cum a lăsat să-i alunece mâinile ca nişte raze pe trupul meu, cum cu mişcări viclene mă conspecta-n neştire, cum ne pierdeam amândoi în eternitate. Plecam să murim puţin. Vorba lui Eminescu. „Amorul un lung prilej de durere cu strângeri delicate de mâini şi tremurat de gene“.De cele mai multe ori ne iubim sub un copac bătrân şi maiestuos, care-şi întinde ramurile spre cer a implorare, înconjurat de fluturi coloraţi, prinşi în dansul lor sălbatic.Într-o zi, pe când mă credeam pierdută în braţele lui, parcă l-am auzit şoptindu-mi:

– Luceafărul meu! Mă uit la tine şi atunci simt că strălucesc mai tare.Am nevoie să-mi zâmbeşti.Iubirea noastră uneori doare. Dar nu ucide. Mă simt ca o regină în preajma lui. Strălucesc.În fiecare vară mă îndrăgostesc. Iar şi iar. N-am obosit să-l ador. Să-l simt, să vibrez, să tânjesc după mângâierea lui. Să-i fiu veşnic amantă.Iubitului meu....soarele...că de el era vorba.

VALERIA ROMAN

SPOVEDANII de Nicolae Nicoară-Horia

Spovedanie

Părinte,
n-am jignit
în viaţa
mea
vreo pasăre,
un câine
sau un pom...
Scârbă mi-a fost
de cel
împovărat
sub pecetea numelui
de
Om!

*******************

Celui de lângă mine...


Eu n-am venit în locul
Nimănui,
Aici am fost trimis
În locul meu-
În mintea ta
Şi în tăcerea lui
Scurmă rugina gândului
Mereu...
Eu nu mă uit
Cu ură
Înapoi-
În faţă zarea
E tot mai departe...
Ce vină am
Dacă nu sunt ca voi
Şi mai frumos
Şi mai bogat în toate?!
Eu n-am venit în locul
Nimănui,
Mi-au dat părinţii la botez
Un nume
Să locuiesc aici,
În Casa lui,
Până când eu voi pleca
Din lume...
Sunt fericit
Cu sărăcia mea,
Invidiei, cămaşa, nu mă-ncape-
Şi nu mă plâng
Dacă povara-i grea,
Când nu mai pot
Sub ea o să mă-ngroape...
**********************

Apa vie...


I-a zis Iisus femeii-”Dă-mi să beau!”
Lângă fântână, ostenit de drum,
“Dă-mi să beau!” ne spune El acum-
Dar cumpene fântânile nu au!

Samaritean, evreu, sau orişicare
Ţi-e numele rămas de la botez,
E Unul singur- neclintitul Crez-
Setea e-aceeaşi pentru fiecare

Şi apa din fântână e la fel,
Izvoarele nu au un grai anume,
Noi, de-aici, vremelnicind prin lume
Uităm că însetatul este El!...

Acum, când scriu această Poezie,
Străinul cel de dincolo de rază,
Iisus Hristosul este, apa vie-
Ferice dar, de cel ce însetează!...

***********************


Cerul din Cântec...

Cerul din Cântec miroase-a ţărână,

Ţărâna miroase a Cer uneori-

Dumneata, mamă, nu eşti bătrână,

Dumneata, mamă, nu o să mori!

Ochii tăi tulburi se uită departe,

Zările-acelea ştiu că te dor,

Câtă Lumină te mai desparte,

Cât întuneric de marginea lor?!

Mâinile tale, truditele brânci,

Frământă cuvinte fără răspuns,

Tot mai rar pâinea cu ele o frângi,

Pâinea din Vârsta în care-ai ajuns...

Neputinţa mă paşte ca pe o turmă,

Sufletul meu e plin de cocori-,

Ce gânduri ciudate sub tâmple mă scurmă?

Dumneata, Mamă, nu o să mori...

*************************

Rusalii

În fiecare an, la Cincizecime,
Un vuiet se aude pe pământ,
Ce vuiet oare şi de unde vine
Această caldă zbatere de Vânt?!
Tu lasă-te cuprins şi nu te teme,
Din amorţeala somnului te scoală-
Acest Poem pe care-l scriu devreme
Te vindece de orice îndoială...
Taci şi-ascultă-mi freamătul, flămândul,
Frate-al meu de lut şi de cuvânt,
Umbra Lui să-ţi lumineze gândul,
Acum, când se pogoară Duhul Sfânt!

**************************

Poetul şi viţa de vie

Poetul se-aseamănă viţei de vie
prin tăierile de rod.
Cu fiecare tăiere
seva
verbului său
e mai vie!
Nu suportă
în schimb
spalierele tip, nici bulumacii,
iar coardele lui,
sensibile,
se leagă singure,
libere,
de Adevărul Luminii.
Să nu ne mirăm
că uneori
POEZIA
are gustul sălbatic
al vinului-
tulburându-ne...

*********************

Aer prăbuşit...

Te-am visat
POEZIE-
Ce părere de rău!
Se prăbuşise
Aerul
Peste
Numele Tău!
Cocoşii
În zorii acestui Poem
Au cântat-
Şi m-am trezit
Fericit
Din Visul acela
Ciudat...

***********************


Cad gândurile...

Cad gândurile mele,
cele mereu,
peste pleoapele pianului
tău.
Ce muzică, Doamne,
îmi înalţă-n
Auz
sufletul Poemului!...

****************

Precum...

Precum coaja
lipită
de trunchi,
precum omida
lipită
de frunză,
precum literele
topite-n
Cuvânt-
aşa e sufletul meu
lipit
de trupul
acestui
Poem...

********************

Eşti ostenită, Mamă...
27 August

„Eşti ostenită, Mamă?” „Ostenită!
Şi Aerul îmi pare tot mai greu...”
Se-aud acasă Munţii cum recită
Acest Poem pe care-l scriu mereu...

În Apusenii mei, pe-un Crâng anume,
Cel mai frumos din câte-s pe pământ,
Acolo mi-a fost dat să port un nume,
Acolo mi-a fost dat să fiu cuvânt...

Şi amiroase- acum a mere coapte
Copilăria mea dinspre lumină,
Cât era ziuă, până către noapte
Paşii Mamei nu aveau hodină,

Cât era noapte, până către zori
Mă-nvăluia cu Duhul ei fierbinte,
I-au mai rămas aducerile-aminte-
Şi ele amăgind-o uneori...

Când mă citeşte ea e fericită,
Cuvintele abia de o mai ţin-
“Eşti ostenită, Mamă?” “Ostenită
Şi parc-aş vrea să m-odihnesc puţin...!”

************************

POEZIA...


“Te întreb pe tine, plătitorule de dări,
De impozite şi de taxe de drum,
Tu, cel de aici şi din alte zări,
Mai ai chef de Poezie acum?...

De ce nu aduni bogăţii în chilie
Şi în cămările anilor tăi?”
Când tu mă întrebi, mâna mea scrie,
Gândul sub tâmple e numai văpăi...

POEZIA e semn de-mpăcare aici,
POEZIA e Cerul care te ţine
Deasupra pământului când te ridici
Din pântecul maicii, fără ruşine...

Prietene-al meu, ţie îţi zic
De mă citeşti cu luare aminte-
Din totul ce este, nu e nimic
Fără de Dragoste şi fără cuvinte!

Seceriş

Sufletul meu
precum un lan de grâu
şi se făcea în vis
că tu erai
Raiul meu,
lumină în desfrâu
şi secerai,
iubito
secerai...

Ca lacrima te uiţi...

La noapte, mâine
voi pleca
oricum,
ce rămâne-n urma
mea
postum,
din toate fericirile
lumeşti?
Ce singură
şi cât de tristă-mi
eşti!
Ca lacrima te uiţi
în ochii
mei
ce vezi, iubito,
dincolo
de ei?...

Un vis se pregăteşte să moară

Când eram mică îmi plăcea să visez cu ochii închişi. Puneam geană pe geană şi o lume fantastică devenea reală într-un minut sau mai puţin. Mă sileam să nu deschid ochii ca să nu moară visul.Timpul, machior prost, mi-a dovedit că oamenii ne dau uneori vise, dar viaţa le spulberă. Visele n-au voie să piară. Dacă ele mor, le putem asemăna cu nişte lebede cu aripile rupte care nu mai pot zbura.În visele mele cele mai dragi m–am regăsit dintotdeauna departe de lume, de tumultul ei, de răutăţile, de invidiile şi neputinţele ei.

Nu odată, viaţa se întoarce împotriva ta. Şi atunci parcă începi să te saturi. De tot. De cei din jurul tău, de bunăvoinţa şi grija lor falsă. De cei cu care împarţi zilele şi nopţile ajungând să te întrebi:– Oare ce caut eu aici lângă acest bărbat, sau lângă această femeie? De ce trăiesc eu în aceste timpuri care nu sunt ale mele? De ce rătăcesc şi încotro mă îndrept? Cine sunt? De ce trebuie în fiecare zi să urmez acelaşi ritual, să joc aceeaşi piesă de teatru în multe acte cu sau fără spectatori? Simplu.

Eşti vasalul iubirii, ai trădării, al urii, al minciunii, într-un cuvânt al vieţii. Bucăţi de suflet se desprind în fiecare zi de trupul tău. Şi eşti tot mai dezgolit.Aştept seara. Reprezentaţia de azi s-a terminat. Cortina a căzut. Sunt singură? Nu. Cu visele mele. Ploaia de afară are un efect interesant. Instantaneu îmi aminteşte de Romeo şi Julieta. Nu că ar avea vreo legătură ploaia cu povestea lor de dragoste, doar că ea, ploaia, înseamnă şi moarte şi viaţă. Ca în tragedia lor. Sau, poate, ideea de lacrimi cernute din cer.Doar că, în odaia mea cel mai mare actor sunt eu. Publicul e la picioarele mele. Nimeni nu mai aplaudă. E linişte. Prea multă linişte. Poate au observat şi ei.Încă un vis se pregăteşte să moară.

Valeria Roman

F E M E I A ...ETERNA TENTAŢIE

Înclinarea ei spre plăcerile trupeşti poate înflăcăra

minţile tuturor bărbaţilor