La un pas de nemurire

Adorm
pe braţele tale
copleşit de trandafiri
mire
în cămaşă de zale
tu
corabie de cedri
mireasă
despletită
alergi
prin pădurea
cuvintelor nerostite.


Mediteraneo

Această luminiţă
îmi dă revelaţia
întunericului
la un orizont de ţărm
cu totul străin

briza mării linge faleza
cu pofta ei maladivă
împestriţând atmosfera
cu pâini aburinde
debarc pe plaja unui port neştiut
valurile se sparg la picioarele mele
cineva şterge urmele
lăsându-mă suspendat
paradis
dealuri unduind în soare
cu povara viilor în spinare
îmi potolesc setea
cu struguri înecaţi în rouă
mă cufund în cascada
de roz opalin
chemarea vinului potolită
cu mâna umplută de stafide
mii de ochi mă dezmiardă secret
apoi cad în livezile de măslin
labirint fără sfârşit.

I Call You

Mi-am făcut mâinile pâlnie
peste buzele tale
dar scâncetul meu
s-a prelins unduios

mi-am făcut mâinile crengi
peste trupul tău
ca o zare

mi-am făcut mâinile nuferi
peste ochii tăi
ca o boare

am vrut să mă fac semn
peste tot ce te doare
scrijelind în scoarţa de carne.


Sorin Fildan

Poeme pentru tine

Tu ştii că Eşti...

Tu ştii că Eşti
frumoasă
şi
că eşti
făcută-anume
ca să tulburi apa
în care-mi scald privirile
lumeşti,
când mi-e rănită
de-ntuneric
pleoapa!
Tu ştii că Eşti
şi-ai fost
de când mă ştiu,
tăcerea mea
închisă-ntre vocale,
Cuvântul meu
în care mor de viu
cu fiecare vers
pe care-l scriu
aici
în umbra gândurilor tale...


CARTEA...

Ţi-am dat
O carte,
Ştiu
Că n-o citeşti-
Între coperţi
E-nchisă Viaţa mea-
Măcar din când în când
S-o răsfoieşti
Şi să-mi asculţi tăcerile
Din ea.
Ţi-am dat o carte
Şi
Nu-mi pare rău,
O carte
Scrisă-anume pentru tine.
Să o păstrezi
Aşa cum se cuvine,
În Biblioteca sufletului tău-
Acum
Şi în Uitarea
Care vine-
Ţi-am dat o Carte
Şi
Nu-mi pare rău...


Nu sunt...

Nu sunt preot, n-am preoţit vreodată,
Cuvântul meu- tăcerea mea dintâi e!
Tu, iartă-mă, femeie, şi mă iartă-
Îmi amiroase Gândul a tămâie...

Te uiţi la mine cum se uită luna
Cu stelele deasupra la un loc,
Eu sunt în voia Lui dintotdeauna
Şi nu din timpul tău fără noroc.

Dacă m-atingi cu ochii şi cu mâna
Aerul se-aprinde-n jurul meu
Şi totuşi tu îmi eşti aici stăpâna-
Stinge-mi focul, stinge-mă mereu...

Nu sunt preot, de-am spovedit vreodată
Sub patrafirul Gândului tăceri,
Tu iartă-mă, femeie si mă iartă
Când singură cuvântului mă ceri;

Aici noi suntem amândoi minunea,
Aici noi suntem amândoi zălog,
Nu sunt preot, îmi place rugăciunea
Şi singur şi din tine să mă rog...

Înainte de Somn...

Mă culc obosit de o dulce-oboseală,
Înainte de Somn îţi mai scriu un Poem,
Mâine în zori oare cine mă scoală
Fericit că mai sunt, fericiţi că suntem_
La uşa deschisă, să vină de-o fi
Să mai vină mioara pierdută de turmă,
Trenuri prin noapte se-aud şuierând,
Linia vieţii rămâne în urmă...
Mă culc obosit de un gând obosit,
Ce mână rece m-apasă pe tâmple!
Poate de mult am şi adormit,
Poate un somn mai aştept să se-ntâmple.
Prin sângele meu e un semn de-ndoială,
Înainte de Vis îţi mai scriu un Poem,
Mâine in zori oare cine mă scoală
Fericit că mai sunt, fericiţi că suntem?...

Nicolae Nicoară-Horia

Dacă ţi-e Dor...
22 mai 2009.

E tot mai singur, obosit de drum
Trupul acesta ce îmi poartă vina,
Tu uită-te în ochii lui de-acum,
Ce tânără şi-ntreagă e Lumina!

Sunt prea bătrân pentru surâsul tău,
Miroase-a fân cosit acolo-n zare,
Mă ninge floarea cu păreri de rău
Din vârsta amintirilor ce doare...

Ah! De-aş putea să fiu la cârmă iar,
Corabia să-mi spumege pe ape!
Sirenele mă cheamă, în zadar
Cântecul lor se mistuie sub pleoape...

Dar cine eşti? Frumoasa fără nume
Îţi tulburi chipul în fântâna mea,
Acum e-atâta secetă pe lume,
Dacă ţi-e Dor, apleacă-te şi bea...

Vezi, apa mi-a rămas mereu curată,
De liniştea-i adâncă nu te teme,
Sunt stele-aici şi nouri câteodată,
Izvorul, încă, murmură poeme...

E tot mai singur, obosit de drum
Trupul acesta ce îmi poartă vina,
Tu uită-te în ochii lui de-acum,
Ce tânără şi-ntreagă e Lumina!

Nicolae Nicoară-Horia

* Strigătul

Lacrimi
Mii de lacrimi
n-am sa plâng la capul tău
răbdarea pietrelor
s-a transformat
în nisipul clepsidrelor

aştept clipa când
umbra ta
se va arunca din turla
bisericilor arse

tu n-ai să vii în seara asta
o ştiu prea bine
de demult
gratiile ruginite ale destinului
m-apasă

noaptea îşi face culcuş
printre lebede negre.
Sorin Fildan

* Taci

Taci
la poarta buzelor
am să-ţi construiesc
o noapte
înmiresmată de cuvinte
am să mă furişez
cu degetele făcute întrebare
prin părul tău
ademenit.
în aşteptarea primăverii
taci
nu te gândi
mâine n-am să mai fiu
nu mă mai ispiti
în deşertul plin de oaze
taci
eu am plecat
demult.
Sorin Fildan

* Undeva

Caută-mă
cu disperare
loveşte-mă cu toiagul
au trecut anii
peste iernile noastre
surâsul tău de femeie
poate
toamna
speranţa mea însângerată
vara trupului tău
flămândă
devastatoare
salaşul sufletelor noastre
undeva.

Sorin Fildan

* Dragoste

Am ajuns acolo
în carnea nopţii
tăiem
cupe de aur

mă apropii de tine tiptil
şi descopăr
frica
şi vrei
îmi ceri să te mint
închizi ochii
ca o pasăre de granit
din ură şi frică
te înalţi spre iubit
frământând aluatul din carne

am ajuns să fugim.

Sorin Fildan

Tot mai...

Tot mai departe-i
Cerul
din
porunci,
pământul tot mai greu
pe Gând
apasă-
Copil aş vrea
să mă întorc Acasă,
cine-i mai ştie
vârsta
lui
de-atunci?
Cine-i mai ştie
Vârsta
lui
de-acum?
Tatăl e dus
şi
Mama
e pe drum...
Şi Aerul
pe care-l spun
mereu
e tot mai singur
împrejurul
meu...

*
Mă soarbe Poezia
ca
un vârtej
de ape-
Trupul acesta
nu
mă
mai
încape...

*
Ferice e fereastra
în care
te-am
zidit...

Nicolae Nicoară - Horia

TRĂIREA

Păcatul şi neprihănirea

Viaţa noastra este o permanentă lupta pe pamant. Nu intotdeauna intelegem insa aceasta lupta, mai ales polii intre care suntem macinati. De cele mai multe ori spunem, fara macar sa stim esenta problemei, ca „asa a trebuit sa fie!” sau, „asta este!” Psihologia ca stiinta analizeaza problematica omului in raport cu societatea, in raport cu eul nostru, urmarind educarea acestuia. Educatia ca manifetare a moralei societatii, demonstreaza ca omul este perfectibil, ca poate fi modelat de factorii educationali existenti in societate. In astfel de cazuri sfaturile celor de langa noi suna cam asa: „Priveste inainte, nu te descuraja, trebuie sa poti!”
Din pacate sau din fericire, omul este mult mai mult decat un simplu individ. El este o persoana umana, creata dupa modelul Dumnezeirii; este chipul si asemanarea lui Dumnezeu.In primul rand, este bine sa stim care sunt polii intre care ne zbatem in lupta acestei vieti. Ei sunt: păcatul ( care aduce după el inevitabil moartea ) si viata vesnică ( cea care inseamnă fericirea nesecata în Imparatia lui Dumnezeu ). Singura cale de a lamuri notiunea de pacat in qiuntesenta sa, este Sfanta Scriptura ( Vechiul si Noul Testament ). Aceasta deoarece morala Bibliei este singura care defineste păcatul, care ni-l aduce in fata spre a ne putea abate de la el, si a ne face cunoscuta calea de renuntare la acesta. De aceea este minunat Dumnezeu, de aceea trebuie sa intelegem relatia noastra cu Dumnezeirea, locul nostru fată de Dumnezeu precum si felul in care putem sa scapam de sub robia pacatelor. Daca nu constientizam faptele, gandurile si vorbele noastre, daca nu intelegem ca in fiecare clipa exista riscul sa cadem sub inflenta vreunui pacat, vom ajunge sa traim intr-o totala nedumerire cu privire la existenta noastra.
Biblia ne spune ca la inceputuri, omul traia in neprihanirea lui Dumnezeu, ca Acesta vorbea direct cu creatia Sa, cu Adam, care avea o viata de supunere, de ascultare fata de Creator. Relatia era minunata, deplin fericita pentru om. Toata gradina Edenului se afla la indemana lui Adam si a Evei: pomii le asigurau hrana zilnica, iar natura intreaga, incluzand omul, se afla intr-un raport de comuniune cosmica cu Dumnezeu: totul I se supunea. Totul traia in rostul rostuit de El. Echilibrul perfect al acestei relatii s-a rupt in momentul in care omul nu a mai ascultat de porunca lui Dumnezeu, aplecandu-se soaptei satanei.
Dintr-o data, primii oameni s-au vazut goi in fata Creatorului, fiindu-le totodata frica de gravitatea faptei savarsite:-„Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si si-au facut sorturi din ele. - Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina.- Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: „Unde esti ?”- El a raspuns: Ti-am auzit glasul in gradina si mi-a fost frica pentru ca eram gol si m-am ascuns.” ( Facerea, cap. 3, v. 7-10 )
Este vorba aici din nou de problema cunoasterii: credem in creationism, in faptul ca suntem creati de Dumnezeu ori in evolutionism, sau mai nou in teoria radiopanspermiei, a big-bang-ului, si cate se vor mai naste! Daca asadar credem in creatie, vom cauta momentele initiale ale creatiei, apoi evolutia omului in raport cu Creatorul, relatia dintre om si Dumnezeu, si vom ajunge prin cunoastere la momentul de astazi, iar apoi, evident, la apocalipsa.Din momentul in care Adam a incalcat porunca data de Dumnezeu, ascultand glasul sarpelui ( al satanei ), viata omului s-a schimbat: incepe lupta de recuperare a lui, in fata lui Dumnezeu, de reluare a locului privilegiat pe care l-a avut la inceput, lupta care coincide cu recunoasterea pacatului si o permanenta impotrivire in fata oricarei forme de manifestare a acestuia.
Exista printre noi semeni care afirma „eu nu fac nimanui nici un rau, eu nu deranjez pe nimeni, deci nu sunt pacatos.” Din nefericire, astfel de oameni nu se cunosc pe ei cu adevarat, nu vor sa priveasca in interiorul lor, spre a vedea adevarul: toti avem in noi de la nastere, inclinatia spre pacat, si asta tocmai datorita alterarii fiintei umane in urma pacatului savarsit de inaintasii nostri, Adam si Eva. Pacatuim fara sa vrem, poate impotriva aproapelui celui mai drag, impotriva parintilor, a prietenilor. Dar, impotriva celor care se afla de cealalta parte a baricadei noastre, pacatuim cu voia: invidiem, urâm, facem fapte urate, vorbim murdar, gandim necuviincios, si poate in mod viclean sau chiar ucigator.Acestia suntem noi oamenii!
Daca facem o cat de sumara observatie privind relatia noastra cu cei din jur vom vedea ca singuri nu ne vom putea tine sub stapanire tendintele negative ( rele ) care ajung la suprafata ( in ganduri, vorbe, chiar fapte ), oricat de tare incercam sa le stapanim prin eul nostru.Sunt printre noi care vor raspunde ca exista astazi nenumarate tehnici de a-ti controla mintea, deci de a te autostapani. Nu cred ca aici este problema, fiindca problema pacatului nu izvoraste din mintea omului ci din inima lui, din duhul lui. Or, daca noi nu ne putem stapani ( si trebuie sa recunoastem ca ne este teribil de greu ), atunci ce este de facut? Fara nicio indoila, pana la urma vom apela la Dumnezeu, si bine este de stiut ca oricare este momentul pe care il alegem, el va fi binecuvantat!
De ce Dumnezeu ne poate ajuta sa ne stapanim si cum anume? Este simplu si frumos in acelasi timp. Daca omul a mostenit pacatul si il poarta in sine, cine este Acela care il poate ajuta sa se elibereze? Evident ca este vorba de Cel fara de pacat, adica de Dumnezeu. Nicio tehnica din lume nu s-a gasit capabila sa aduca omului pacea, stapanirea de sine iar apoi bucuria si fericirea! Pacea coexistand cu fericirea! Exista multe practici yoga care pot influenta puterea eului din noi. Se cunosc descoperiri ale stiintelor ultramoderne care incearca sa construiasca dispozitive de cunoastere a energiei vitale, cu scopul de a canaliza forta spiritului uman. Toate vor ramane insa reci, simple „cuceriri” ale mintii omului. Niciodata insa acestea nu ne pot aduce deopotriva pacea si fericirea, implinirea superioara a spiritului nostru. Mai devreme sau mai tarziu toti vom ajunge sa experimentam si sa intelegem acest lucru. Atunci, vom ajunge sa gustam „ce bun este Dumnezeu”. Abia acum vom putea cunoaste neprihanirea, curatenia. Abia acum vom putea scapa de patima pacatului. Este vorba de intalnirea noastra cu Hristos- Fiul lui Dumnezeu, Singurul care ne poate lua orice umbra de pacat.
Totodata Singurul care ne da in schimb curatirea sfânta, neprihanirea:- „ caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri,- ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana.” ( 1 Petru:, 1: 18-19 ) Curatenia infaptuita de Hristos va incepe cu inima noastra, ne va aduce rusine de faptele noastre rele, iar apoi va cuprinde tot trupul nostru. Neprihanirea vine prin credinta in Dumnezeu si in sansa de salvare a omenirii, a noastra a fiecaruia. Restul este experienta searbada! Viata este indumnezeirea noastra prin euharistie ( prin primirea sangelui si a trupului lui Hristos ). Dumnezeu ne cheama la neprihanire si astazi. Partea noastra din relatie este sa raspundem chemarii Lui. Vom ajunge sa traim in pacea si in fericirea deplina, stari pe care niciodata si nimeni nu ni le poate da. Doamne ajuta-ne sa ajungem la Tine!
Voichiţa T. Macovei

Am nimic fără tine
E seară. Mă uit spre ceas. E ora 21. Sunt neliniştită. Aştept veşti de ceva vreme. Şi ele nu vin. Sună telefonul. Alo! De la celălalt capăt al firului, se aude o voce. Vocea caldă şi domoală care mă caută de aproape 50 de ani. E mama. Firava fiinţă măcinată de dureri trupeşti, dar mai ales de cele sufleteşti. Acelea de a nu putea fi lângă mine. Acum când sunt bolnavă. Când mă macină neputinţa în faţa bolii. Niciodată nu am fost mai bună prietenă cu mama, ca acum, în ultimii 13 ani. Ani, pe care i-am petrecut departe de ea. Mama care mă săruta numai în somn. Mama care atunci când eram bolnavă venea tiptil în toiul nopţii la patul meu apropiindu-şi obrazul de al meu. Respiram uşor, dormeam liniştită. Apoi pleca încet spre camera ei.
– Sărut mâna mamă! Ce faci iubito?
– Ce să fac draga mamii. Astăzi am ieşit din spital. Mă simt un pic mai bine. Poate calmantele pe care mi le-au dat mi-au mai alinat suferinţa. Dar sunt bolnavă mamă. Sunt bolnavă de oful tău. Dar, lasă-mă pe mine mamă. Sunt bătrână. Se apropie apusul.
– Tu cum te simţi fata mea?
– Sunt bine mamă. Astăzi, chiar mi-a fost bine. Mă bucur să te ştiu din nou acasă lângă bietul tata. Tare ţi-a mai dus dorul. E grea singurătatea. E cea mai grea povară. Dacă nu ţi-e bine, vino copila mea aici în oraşul nostru. Vom merge împreună la un doctor bun. Vreau să te ştiu sănătoasă. Noaptea ce a trecut a fost una albă pentru mine. N-am pus geană pe geană. M-am gândit într-una la tine. Şi m-am rugat la Dumnezeu să-ţi poarte el de grijă când n-oi mai fi eu. Căci eu, copila mea, de mică ţi-am purtat. Dar înainte de a închide te mai întreb odată! Şi vreau să-mi spui sincer. Eşti bine?
– Sunt bine mamă. Acum, că te-am auzit din nou vorbindu-mi din casa noastră, nici o boală nu mă mai poate răpune. Sărut mâna mamă. Să ai o noapte liniştită. Mă îndrept către pat. Mă aşez cu gândul să adorm. Dar neliniştea nu-mi dă pace. Vocea mamei îmi sună şi acum în urechi. Tot mai mult. Simt că dorul de ea mă topeşte. Aş vrea acum să mă lipesc de pieptul ei, şi să vărs acolo toate lacrimile lumii. Fără vrerea mea ochii-mi lăcrimează. Mă înăbuşe plânsul. Am citit la viaţa mea. Nu foarte mult, dar nici prea puţin. Şi-mi amintesc o frază care suna cam aşa: suferinţa, durerea, iubirea, dezamăgirea sunt motivaţia celor mai bune gânduri scrise vreodată. Fără pretenţia de a avea vreun talent, mă ridic, deschid calculatorul, pun o muzică în surdină şi încep să scriu. Îmi vin ideile într-o goană nebună mânate de ...nu ştiu nici eu ce. Acum simt că Dumnezeu parcă a vrut să pogoare liniştea peste mine, să pot scrie. Să scriu ce simt. Să scriu nescrise. Dar trăite.Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp. Aş vrea ca acele ceasornicului să fi rămas încremenite. Undeva, cam cu ceva vreme în urmă. Pentru că trecutul îmi aparţine. Şi parcă era mai curat. Timpul. Legătura dintre nou şi vechi, lăsându-ne impresia că suntem stăpânii prezentului. Văd trecerea timpului în căderea frunzelor în fiecare toamnă şi renaşterea din fiecare primavară. Rămâne numai amintirea. Fără rost. Un lucru îl simţi. Trecerea timpului îţi aduce înţelepciune. Bucură-te omule de fiecare secundă. Priveşte-te în adânc şi dăruieşte ce ai. Nu te iubi numai pe tine. Că, niciodată timpul nu ţi-e suficient. Eşti călător prin viaţa asta. Totul se iartă, nimic nu se uită. Trecerea timpului...un sărut mai aproape de moarte. Restul... e tăcere.
Valeria Roman

Mai lăsaţi-mă un pic

Mai lăsaţi-mă un pic
Unde vreţi să fug?
Cerul e prea departe
ca să zbor la el
şi pământul prea tare
ca să intru la sânul lui.
Mai rămân aici cu voi!
Cu sufletul treaz,
pe scena divină
din teatrul lui Dumnezeu.
Am călătorit şi explorat
o jumătate de secol.
Mai lăsaţi-mă un pic
pe scena lumii.
Mai am câteva acte de susţinut.
Nu mă aplaudaţi.
Nu am jucat în cea mai bună piesă.
Mă torturează întrebările firii
inconştientă de prezenţa iubirii.
Totul e programat să curgă
în existenţa absurdă.
Valeria Roman