Eternul Feminin

miercuri, 30 aprilie 2008

Femeia:

Acest mister ce creează
Universul. O întâlnim peste tot: femeia-mamă,

femeia-soră, femeia-iubită, femeia-soţie,

femeia-amantă, dar şi

femeia-OM ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ar fi mai bine...

De ani în şir trec pe aceeaşi alee, aproape zi de zi, pe lângă un tei bătrân. La fiecare început de vară mirosul liniştitor al florilor lui mă duce cu gândul spre o nouă viaţă. Flori atârnate printre frunze precum boabele de rouă de firele de iarbă dimineaţa, când cerul îşi ridică pleoapa somnoroasă ca să facă loc zorilor înainte de răsăritul soarelui, la altarul căruia îmi plec mereu genunchii cu reverenţă.
Mă uit spre cer şi-mi pare că-mi şopteşte teiul: sunt peste tot în jurul tău! În lumina albă a dimineţii dar şi în pustietatea noptii.
Dar cine eşti frumoasă fară nume de-mi tulburi chipul obosit de ani?
Sunt paşii care trec pe aleea vieţii şi care nu strivesc greierii ce vor să scoată strigăt de iubire la început de august. Sunt luna albă, noaptea caldă, un descântec de iubire.
Poate vrei să afli. Am fost plecată departe ca să-mi sparg gândurile negre, de talazuri. Trăiesc prin lume respirând blestemu-nstrăinării de timpul meu. Nu ştii câte întrebări mi-am pus. Cine sunt eu? Unde rătăcesc? De ce?
Teiule lasă-mă să m-aprind de-ntunericul tău şi nu învârti prea repede anotimpurile că nu aş fi nici mai frumoasă, nici mai bună, ci.... mult mai singură. Am oare gura nătângă? Pune piedica timpului între mine şi anii care-mi şoptesc tot mai des la ureche: să nu uiţi că vine vremea vămii!
Mi-e dor de mine şi tot mai străină-mi par şi tot mai departe. În zile grele, când scriu ca sa mă aflu-n treabă, nu-mi pot struni cugetarea din care se desprind cuvinte ieşite din vâltoarea lumii. Ce meşter dibaci eşti tu timpule! Mi-ai cioplit adâncimi de codrii, bălţi cu stuf, mierle negre, lebede albe, ochi migdalaţi, buze senzuale, ţărmuri lovite de vuietul greu al mării, poteci vrăjite de paşii îndrăgostiţilor care nesocotesc cum lunecă nisipul în clepsidra timpului. Păi de ce ar socoti? Doar nădejdile lor împletesc pe ţărmuri viitoare.
Şi dacă mâna-mi mai lunec pe coarda amorţită a timpului, scriind aici, e ca voi să mă ştiţi, să mă simţiţi acum, că de mâine n-o să mă mai ţineţi minte, că doar uitarea e în legea firii. Aşa e viaţa mereu. Stăm în poartă şi nu simţim de-l doare ceva pe călătorul în vreme.
Hei teiule! Copac uscat şi desfrunzit în plină toamnă, eu nimănui nu spun că ieri, trecând din nou pe lângă tine am zărit că ai fost binecuvântat la temelie. Din scoarţa ta obosită şi scrijelită a mai răsărit o ramură. E ramura mea!

Valeria Roman

Voi ştiţi?

Uneori mi se întâmplă ceva foarte ciudat. Mă întreb de ce zilele se aseamănă între ele. Sunt mie însămi ochi înlăuntru şi ochi înafară. Ca şi cum aş spune... cerul de dincolo de cer, pământul de dincolo de pământ, iubirea de dincolo de iubire. Cerul e atât de albastru încât gândurile mele rămân fără ecou. Acolo sus cocorii îşi rânduie plecarea. Iarba doare pe coline şi strugurii din gânduri mi se coc. Ochii neiertători ai Universului mă urmăresc de acolo de departe, ca şi cum, ar vrea să mă ia şi să mă aşeze într-un turn de abur ca să nu văd frumuseţile cum pier. Mă rog să nu mă ucidă uitarea.Urc cu gândul piatra muntelui, mângâi tot cu el spuma la mal de ocean. Gândul îmi pluteşte pe alei şi sub fiecare alee o fântână. Gândurile mă poartă în linişte în poienile de după ploaie, unde frunzele îşi plâng plânsul, şi pe vârfuri de munte care sărută sărutarea cerului. Gândul mă poartă spre cocorii care au plecat. Mereu m-am întrebat: de ce oare pleacă cocorii sub formă de V şi de ce dau ţipăt pe cale chemaţi de instinctul luminii spre sud?Şi fără toate aceste nerăspunsuri am senzaţia că debarc pe plaja unui port neştiut, cu valuri care se sparg la tălpile mele, iar eu... scoică ce-şi închide definitiv perla.Spune tu viaţă! Am făcut lucruri de nefăcut? Am trăit lucruri de netrăit? Am iubit de...neiubit?Ce straniu îmi bat uneori orele! Mă arde-n piept fiecare foc mocnit, mă doare cumplit trecutul, mă dor zilele suferinţei care au fost multe ca nisipul de la ţărm. Şi-acum am ajuns pe cenuşă în dureri să mă sfarm şi să-mi dau răspunsuri la chemări ce doar eu le aud. Şi mă dor depărtările, gândul, uitarea, tăcerile. Şi mă doare însingurarea, zorii de zi şi faptele de seară şi mă dor... dorurile.Voi ştiţi?... că vine iarna şi un milion de fulgi femeie se întind pe câmp, că în fiecare seară lucuricii îmi cântă mai departe în sânge pentru că sunt firul lor de vară, şi ştiţi că-mi murdăresc degetele de frunză verde în primăvară şi ochii de înserări roşietice în toamnă? Ştiţi voi ce iubesc eu? Albastrul sau liniştea din chitară, cântecul trist de trubadur?... cineva mă întreabă şoptit: femeie... ai ochii legaţi?

Valeria Roman

Miroase a struguri

Miroase a struguri zdrobiţi. Legenda spune că prima plantă sădită de Noe pe pământurile uscate de apă ar fi fost viţa de vie. Acolo unde cerul sărută dealurile, toamna dă apusurilor tot freamătul inimii şi clocotirea sângelui. Ştiu. Ai fost o clipă un zâmbet oglindit într-o fereastră a sufletului prin lumina ochilor. Ochii mei. Ochii mei obosiţi care vor să adoarmă privind bălţile cum îşi închid în amurg pleoapele de stuf...cu gândul la vara ce a trecut. Strugurii copţi se pleacă acum precum petalele căzute aşternut deliciilor păcătoase. S-au dus şi greierii. Aripi de greieri sau aripi de îngeri în toamne risipite. Odată cu ele şi aripile mele. Amiezile se umplu de puful toamnelor lungi şi însorite, iar ploile se retrag în amfora cerească de unde-mi iau şi eu lacrimile atunci când am chef să mă jelui. Dimineţile muşcă buzele petalelor de crizanteme rătăcite prin anotimpuri şi ani, iar frunzele însângerate de toamnă se duc să moară puţin în amurguri mute. Pe cer, în orizonturi tăiate de aripi umbre, se duc păsările, se tot duc, împărtăşind săruturi în văzduh, nu înainte de a scoate strigătul de adio care ne amuţeşte privirea spre cer.Oare se mai întorc? Oare câte se vor mai întoarce? Cioburi din ceruri le vor fi tăiat?Aici, jos, munţii îşi văd mai departe de eternitatea brazilor şi nopţile singuratice luminate de stele pline. Lutul, lutul de sub mine îmi aminteşte obsesiv de umbra copilăriei prin ograda bunicilor.Şi dacă tot simt atâtea frumuseţi de ce am senzaţia că s-au stins felinarele? Mă apasă povara aripei pe care o mai am, iar stelele nu mai scâncesc în sughiţuri de licurici. Apuc timpul de mânecă şi întreb: „Ce cauţi aici femeie, pitită-n colţul rece de meteorit?Cred că ştiu. Veşnicie. Că doar m-am strecurat în viaţă ca un bob de strugure printre teascuri, doar, doar...voi nimeri în paharul de cristal.
Valeria Roman

Mundus imaginalis

Când trăieşti miracole în fiecare zi, miracolul devine rutină. Ce e miraculos în mod constant pentru mine? De pildă, luxul imaginaţiei. Pentru că în felul acesta supravieţuiesc. Îmi imaginez că oamenii nu se tem de adevăr, că nu se tem de ei înşişi, că nu se tem să iubească cu toată fiinţa lor orice... numai să iubească. Pentru că atunci când iubeşti descoperi că ai în tine o nebănuită tandreţe, bunătate, duioşie. Una peste alta simţi o stare de bine, de pace. Pacea care are nenumărate deschideri spre miracol, în vreme ce catastrofa are foarte puţine.De ce mai scriu eu uneori? Scriu pentru că nu mai pot altfel. Pentru că simt că dau pe dinafară şi atunci vreau să strig, să mă audă cineva, oricine, dar să mă audă.Şi strig cu pana gândului şi sufletului în nopţile mele albe de vis, cu inima mistuită de dorinţi. Nu mor dar, nici nu exist. Sufletul meu încărcat de povara păcatelor mă pedepseşte punând piedica timpului între noi: eu şi destin.Omul plin de pasiuni, de patimi, de năravuri, stăpânit de dezmăţ, de desfrîu, de apucături. Omul această imperfecţiune gravă, fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Şi cu cât cunosc mai mult despre om cu atât mă simt mai ucisă.Totul este accidental în viaţa mea. Însăşi apariţia mea aici printre voi, printre cei sensibili. Sau poate Dumnezeu joacă zaruri cu mine...dar nu cu universul!Ochii clipei mele sunt cei mai frumoşi atunci când poemele edenului cântă crinul divin, acolo unde apele visează la rodnicie. În această minunăţie m-am ivit eu, un scai cu glas rătăcitor de albatros, acolo unde talazurile se sparg de stânci roase de paşi netrecuţi, iar apusurile de soare sângerează lacrimi, pe care ochii mei nu le mai pot plânge pentru că sunt prea fierbinţi şi grele. Diamant de suflet inundat de lacrimile voastre... dăruirea iertării, ploaia care topeşte furtuna.Şi atunci întreb: de ce soarele a atât de mic iar ploile se întorc iar şi iar, de ce burniţa toamnei e rece, de ce se prind păsări în lanţ, de ce sunt beată de nelinişti, de ce ceaţa crescută din ploi zboară peste lume cenuşă de frunze?......Ce adâncă e tăcerea ta. Şoaptele s-au spart în sufletul tău.Mi-e dor de tine în fiecare zi, te-aş răpi din braţele timpului care mi te-a furat. Te-am ţinut cât de strâns am putut dar ai alunecat şi ai căzut tot mai departe de mine. Râsul mi s-a înecat în dor, mi-a rămas în noapte destinul. M-am săturat de mine îmi sunt prea mult, şi nu-mi mai încap.De ce plâng? Tristeţea stă pe frunzele-n rugină şi în simfonia toamnei care stă să-mi îngheţe gândurile. Şi vine sfânta noapte, se tot întoarce, iar eu...eu...nu ştiu să spun ce-am fost, şi-acum ce sunt. Doar îmi imaginez!
Valeria Roman

miercuri, 30 aprilie 2008

Niciun comentariu:

Despre mine

PAGINILE MELE

odată

Solidară am ramas cu mine...

eu argintie

Sufletul se scaldă în apusuri...

apusuri

Frumuseţea apusului în iarnă ..

Eu şi Tu

Ooo voi maluri de lacuri ....

tu lacule

Şi munţii prin gheţari ce spun ...

sunt

Şi marea. Ea marea,dor, fior, plimbări, degete atinse, sărutul sărat... Ea marea...

doar noi...

Ar fi mai bine...

Voi ştiţi?

Miroase a struguri

Mundus imaginalis

Arhivă blog

Persoane interesate