miercuri, 7 mai 2008






„Nu credeam să învăţ a muri vreodată“

Omul. O fiinţă slabă supusă tentaţiei, riscului, atras de lucruri care fac rău, care rănesc, care depăşesc puterea de înţelegere.
Omul. Plin de pasiuni, de patimi, de năravuri. Stăpânit de dezmăţ, de desfrâuri, de apucături, de destrăbălare.
Omul. Această imperfecţiune gravă fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Uneori.
Citeam că oamenii se împart în foarte multe categorii. Ceea ce mi-a rămas constant în minte este că oamenii pot urî şi iubi necondiţionat, sunt oameni care te fac să râzi şi să plângi, oameni pe lângă care treci fără să-i observi, oameni care merită şi oameni care nu merită, şi...
Se mai spune că oamenii primesc în viaţă ceea ce merită.
Doamne ce învălmăşeală e în mintea mea şi câte gânduri s-au năpustit acum să-mi inunde creierul. Pe care să-i numeşti prieteni şi pe care străini?
Să-l numeşti prieten pe cel care-ţi bate la uşă nu numai când ţi-e bine ci şi atunci când nu ţi-e? Să-l numeşti străin pe acela care intră în viaţa ta întâmplător şi tot la fel pleacă? Timpul a trecut şi trece, iar eu descopăr că nimeni nu e mereu bun, cum nimeni nu e mereu rău.
Această cunoaştere e mai ucigătoare decât o sabie. Cu vremea, ea ucide în noi ceea ce numim EU. Lupta cu tine. Identitatea.
Şi dacă eşti slab te laşi atras în jocul seducţiei. Şi s-ar putea să fii tocmai tu sedusul, adică cel manipulat, crezând că în final te vei alege cu ceva. Adică într-un fel te laşi escrocat. Dacă ţi se întâmplă asta pe alte planuri, de exemplu politic sau economic, acţiunea seducătorului intră sub incidenţa codului penal.
Dar ce te faci când te laşi sedus sentimental? Ajungi să suferi şi suferi atât de mult, după cum mai scriam, până te trezeşti. Şi începi să te interiorizezi. În singurătate e slăbiciunea dar şi puterea ta. Tu singur cazi, apoi te ridici.
E după-amiază. Parcă o Prezenţă îmi luminează mintea. Ciudat. Simt că sfera se lărgeşte, lumina mă orbeşte mai mult ca de obicei şi îmi înţeleg mai bine viaţa...Sunt tot mai singură şi percep mai multe voci ca un ecou dintr-o sală veche de teatru...sunt pe calea cea bună...e linişte... e alt tărâm...
Valeria Roman

luni, 5 mai 2008

Sărutul sfânt

Aştept vara. În fiecare vară trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Ai crede că e o iubire imposibilă.Ce ne-ar putea despărţi? Diferenţa de vârstă. Dar nu ţinem cont de prejudecăţile lumii. Ne iubim. Iubirea pe pământ e o fărâmă, pe care a scapat-o Dumnezeu din mână, pe când modela universul.Iubirea noastră se prelungeşte uneori până spre toamnă. Mă întâlnesc cu iubitul meu aproape în fiecare zi. De cele mai multe ori pe stradă, alteori în parc, alteori pe malul apei. Dar, în special, duminica.Seara ne despărţim. Şi ce grea e clipa despărţirii. E însoţită mereu de regrete şi de dorinţa de a ne reîntâlni cât mai curând. Şi nu oricum. Ci doar noi doi, singuri, departe de lume.
Apoi mă întorc spre casă. Nu pot să nu mă gândesc la cum îmi încălzeşte trupul, şi-mi fură săruturi sfinte. Facem amor. Trăim momente feerice.Iubitul meu călătoreşte mult. Dar eu nu-l gelozesc. În sufletul meu flămând ştiu că mai sădeşte fericirea şi-n alte părţi. Mai ştiu că iubeşte cu acelaşi patos. Oriunde şi oricând.Dar mă linişteşte ideea că am fost născută ca să fiu iubită. Şi aş plăti orice preţ ca să trăiesc în fiecare zi aceeaşi poveste de dragoste.
Seara, odată întoarsă în odaia mea, mi-e imposibil să uit cum m-a dezmierdat, cum a lăsat să-i alunece mâinile ca nişte raze pe trupul meu, cum cu mişcări viclene mă conspecta-n neştire, cum ne pierdeam amândoi în eternitate. Plecam să murim puţin. Vorba lui Eminescu. „Amorul un lung prilej de durere cu strângeri delicate de mâini şi tremurat de gene“.De cele mai multe ori ne iubim sub un copac bătrân şi maiestuos, care-şi întinde ramurile spre cer a implorare, înconjurat de fluturi coloraţi, prinşi în dansul lor sălbatic.Într-o zi, pe când mă credeam pierdută în braţele lui, parcă l-am auzit şoptindu-mi:
– Luceafărul meu! Mă uit la tine şi atunci simt că strălucesc mai tare.Am nevoie să-mi zâmbeşti.Iubirea noastră uneori doare. Dar nu ucide. Mă simt ca o regină în preajma lui. Strălucesc.În fiecare vară mă îndrăgostesc. Iar şi iar. N-am obosit să-l ador. Să-l simt, să vibrez, să tânjesc după mângâierea lui. Să-i fiu veşnic amantă.Iubitului meu....soarele...că de el era vorba.
VALERIA ROMAN

vineri, 2 mai 2008

SPOVEDANII de Nicolae Nicoară-Horia


Spovedanie

Părinte,
n-am jignit
în viaţa
mea
vreo pasăre,
un câine
sau un pom...
Scârbă mi-a fost
de cel
împovărat
sub pecetea numelui
de
Om!
*******************
Celui de lângă mine...


Eu n-am venit în locul
Nimănui,
Aici am fost trimis
În locul meu-
În mintea ta
Şi în tăcerea lui
Scurmă rugina gândului
Mereu...
Eu nu mă uit
Cu ură
Înapoi-
În faţă zarea
E tot mai departe...
Ce vină am
Dacă nu sunt ca voi
Şi mai frumos
Şi mai bogat în toate?!
Eu n-am venit în locul
Nimănui,
Mi-au dat părinţii la botez
Un nume
Să locuiesc aici,
În Casa lui,
Până când eu voi pleca
Din lume...
Sunt fericit
Cu sărăcia mea,
Invidiei, cămaşa, nu mă-ncape-
Şi nu mă plâng
Dacă povara-i grea,
Când nu mai pot
Sub ea o să mă-ngroape...
**********************

Apa vie...


I-a zis Iisus femeii-”Dă-mi să beau!”
Lângă fântână, ostenit de drum,
“Dă-mi să beau!” ne spune El acum-
Dar cumpene fântânile nu au!

Samaritean, evreu, sau orişicare
Ţi-e numele rămas de la botez,
E Unul singur- neclintitul Crez-
Setea e-aceeaşi pentru fiecare

Şi apa din fântână e la fel,
Izvoarele nu au un grai anume,
Noi, de-aici, vremelnicind prin lume
Uităm că însetatul este El!...

Acum, când scriu această Poezie,
Străinul cel de dincolo de rază,
Iisus Hristosul este, apa vie-
Ferice dar, de cel ce însetează!...
***********************


Cerul din Cântec...

Cerul din Cântec miroase-a ţărână,
Ţărâna miroase a Cer uneori-
Dumneata, mamă, nu eşti bătrână,
Dumneata, mamă, nu o să mori!
Ochii tăi tulburi se uită departe,
Zările-acelea ştiu că te dor,
Câtă Lumină te mai desparte,
Cât întuneric de marginea lor?!
Mâinile tale, truditele brânci,
Frământă cuvinte fără răspuns,
Tot mai rar pâinea cu ele o frângi,
Pâinea din Vârsta în care-ai ajuns...
Neputinţa mă paşte ca pe o turmă,
Sufletul meu e plin de cocori-,
Ce gânduri ciudate sub tâmple mă scurmă?
Dumneata, Mamă, nu o să mori...
*************************
Rusalii

În fiecare an, la Cincizecime,
Un vuiet se aude pe pământ,
Ce vuiet oare şi de unde vine
Această caldă zbatere de Vânt?!
Tu lasă-te cuprins şi nu te teme,
Din amorţeala somnului te scoală-
Acest Poem pe care-l scriu devreme
Te vindece de orice îndoială...
Taci şi-ascultă-mi freamătul, flămândul,
Frate-al meu de lut şi de cuvânt,
Umbra Lui să-ţi lumineze gândul,
Acum, când se pogoară Duhul Sfânt!
**************************
Poetul şi viţa de vie
Poetul se-aseamănă viţei de vie
prin tăierile de rod.
Cu fiecare tăiere
seva
verbului său
e mai vie!
Nu suportă
în schimb
spalierele tip, nici bulumacii,
iar coardele lui,
sensibile,
se leagă singure,
libere,
de Adevărul Luminii.
Să nu ne mirăm
că uneori
POEZIA
are gustul sălbatic
al vinului-
tulburându-ne...
*********************

Aer prăbuşit...

Te-am visat
POEZIE-
Ce părere de rău!
Se prăbuşise
Aerul
Peste
Numele Tău!
Cocoşii
În zorii acestui Poem
Au cântat-
Şi m-am trezit
Fericit
Din Visul acela
Ciudat...
***********************


Cad gândurile...

Cad gândurile mele,
cele mereu,
peste pleoapele pianului
tău.
Ce muzică, Doamne,
îmi înalţă-n
Auz
sufletul Poemului!...
****************

Precum...

Precum coaja
lipită
de trunchi,
precum omida
lipită
de frunză,
precum literele
topite-n
Cuvânt-
aşa e sufletul meu
lipit
de trupul
acestui
Poem...
********************
Eşti ostenită, Mamă...
27 August


„Eşti ostenită, Mamă?” „Ostenită!
Şi Aerul îmi pare tot mai greu...”
Se-aud acasă Munţii cum recită
Acest Poem pe care-l scriu mereu...

În Apusenii mei, pe-un Crâng anume,
Cel mai frumos din câte-s pe pământ,
Acolo mi-a fost dat să port un nume,
Acolo mi-a fost dat să fiu cuvânt...

Şi amiroase- acum a mere coapte
Copilăria mea dinspre lumină,
Cât era ziuă, până către noapte
Paşii Mamei nu aveau hodină,

Cât era noapte, până către zori
Mă-nvăluia cu Duhul ei fierbinte,
I-au mai rămas aducerile-aminte-
Şi ele amăgind-o uneori...

Când mă citeşte ea e fericită,
Cuvintele abia de o mai ţin-
“Eşti ostenită, Mamă?” “Ostenită
Şi parc-aş vrea să m-odihnesc puţin...!”
************************
POEZIA...


“Te întreb pe tine, plătitorule de dări,
De impozite şi de taxe de drum,
Tu, cel de aici şi din alte zări,
Mai ai chef de Poezie acum?...

De ce nu aduni bogăţii în chilie
Şi în cămările anilor tăi?”
Când tu mă întrebi, mâna mea scrie,
Gândul sub tâmple e numai văpăi...

POEZIA e semn de-mpăcare aici,
POEZIA e Cerul care te ţine
Deasupra pământului când te ridici
Din pântecul maicii, fără ruşine...

Prietene-al meu, ţie îţi zic
De mă citeşti cu luare aminte-
Din totul ce este, nu e nimic
Fără de Dragoste şi fără cuvinte!

Seceriş

Sufletul meu
precum un lan de grâu
şi se făcea în vis
că tu erai
Raiul meu,
lumină în desfrâu
şi secerai,
iubito
secerai...

Ca lacrima te uiţi...

La noapte, mâine
voi pleca
oricum,
ce rămâne-n urma
mea
postum,
din toate fericirile
lumeşti?
Ce singură
şi cât de tristă-mi
eşti!
Ca lacrima te uiţi
în ochii
mei
ce vezi, iubito,
dincolo
de ei?...

joi, 1 mai 2008

Un vis se pregăteşte să moară
Când eram mică îmi plăcea să visez cu ochii închişi. Puneam geană pe geană şi o lume fantastică devenea reală într-un minut sau mai puţin. Mă sileam să nu deschid ochii ca să nu moară visul.Timpul, machior prost, mi-a dovedit că oamenii ne dau uneori vise, dar viaţa le spulberă. Visele n-au voie să piară. Dacă ele mor, le putem asemăna cu nişte lebede cu aripile rupte care nu mai pot zbura.În visele mele cele mai dragi m–am regăsit dintotdeauna departe de lume, de tumultul ei, de răutăţile, de invidiile şi neputinţele ei.
Nu odată, viaţa se întoarce împotriva ta. Şi atunci parcă începi să te saturi. De tot. De cei din jurul tău, de bunăvoinţa şi grija lor falsă. De cei cu care împarţi zilele şi nopţile ajungând să te întrebi:– Oare ce caut eu aici lângă acest bărbat, sau lângă această femeie? De ce trăiesc eu în aceste timpuri care nu sunt ale mele? De ce rătăcesc şi încotro mă îndrept? Cine sunt? De ce trebuie în fiecare zi să urmez acelaşi ritual, să joc aceeaşi piesă de teatru în multe acte cu sau fără spectatori? Simplu.
Eşti vasalul iubirii, ai trădării, al urii, al minciunii, într-un cuvânt al vieţii. Bucăţi de suflet se desprind în fiecare zi de trupul tău. Şi eşti tot mai dezgolit.Aştept seara. Reprezentaţia de azi s-a terminat. Cortina a căzut. Sunt singură? Nu. Cu visele mele. Ploaia de afară are un efect interesant. Instantaneu îmi aminteşte de Romeo şi Julieta. Nu că ar avea vreo legătură ploaia cu povestea lor de dragoste, doar că ea, ploaia, înseamnă şi moarte şi viaţă. Ca în tragedia lor. Sau, poate, ideea de lacrimi cernute din cer.Doar că, în odaia mea cel mai mare actor sunt eu. Publicul e la picioarele mele. Nimeni nu mai aplaudă. E linişte. Prea multă linişte. Poate au observat şi ei.Încă un vis se pregăteşte să moară.

Valeria Roman
F E M E I A ...ETERNA TENTAŢIE








































Înclinarea ei spre plăcerile trupeşti poate înflăcăra


minţile tuturor bărbaţilor